TOŢI suferim de narcisism

TOŢI suferim de narcisism: fie CLASIC (ofensiv), fie INVERTIT (defensiv) - chiar dacă în grade diferite (în funcţie de cât de mult sau de puţin ne-am apropiat până acum de sfinţenie, de desăvârşirea sufletească).

...e  NORMAL să suferim de narcisism - pentru că toţi am avut părinţi narcisişti (acesta a fost modelul cel mai apropiat şi permanent). Aşchia nu sare departe de trunchi.

...e NORMAL ca narcisiştii clasici să  se vindece  RAREORI (doar printr-o minune), pentru că  recunosc doar RAREORI (printr-o minune) că suferă de narcisism. Nu poţi vindeca boala dacă nu o vezi/identifici mai întâi.

...e NORMAL ca narcisiştii invertiţi să se vindece UŞOR, pentru că atunci când sunt ajutaţi ei recunosc foarte UŞOR că sunt narcisişti şi caută imediat ajutor de specialitate. Pe când pentru ceilalţi narcisişti (clasici), a cere ajutorul unui psiholog este egal cu MOARTEA (moartea orgoliului lor  - care e şi singurul lor dumnezeu). De aceea cei mai mulţi pacienţi din cabinetele psihologilor sunt narcisişti INVERTIŢI (şi foarte rar narcisişti clasici) - victime, abuzate psihic de narcisiştii clasici, care încearcă să mai recupereze ceva din sănătatea lor, atât cât pot.

***

NARCISISMUL e ceva ce nu poate să  crească decât acolo unde nu există CUNOAŞTERE  (el are deseori nevoie de IGNORANŢĂ  ca să crească) sau acolo unde exisită o rea-voinţă deliberată. IGNORANŢA (fie că este întâmplătoare fie că este cultivată, prin uciderea treptată a conştiinţei) sau reaua-voinţă sunt pentru narcisism condiţii obligatorii.

VINDECAREA de narcisism - care e o iubire malefică, falsă de sine - are loc prin cultivarea IUBIRII AUTENTICE/BENEFICE de sine.

Iar această vindecare, această IUBIRE AUTENTICĂ  de sine, e ceva ce creşte numai acolo unde există CUNOAŞTERE şi bunăvoinţă.

Însă, ca să devii CONŞTIENT, fii atent să nu te învinovăţeşti obsesiv!
Învinovăţirea obsesivă duce la reprimare.
Numai acceptarea şi compasiunea conduc la conştientizare şi apoi la transformare.

Nu te învinovăţi, nu te întrista! - pentru că fiind vinovat sau trist, îţi va creşte încrederea în EŞEC şi îţi va scădea încrederea în SUCCES, în VINDECARE, în iertarea lui Dumnezeu care e infinit mai mare decât păcatul tău. Păcatul e SUFICIENT  să fie conştientizat, mărturisit (cerând iertare) şi schimbat cu ceva bun. Nu e nevoie să te învinovăţeşti obsesiv pentru el. Asta ţi-ar lua strălucirea din ochi şi bucuria din suflet. Adu-ţi aminte: omul este slab şi bolnăvicios, iar eroarea este umană. Cât de multe păcate poţi să faci în 70-80 de ani de viaţă? În comparaţie cu iertarea infinită a lui Dumnezeu, este nimic... Cum spunea şi Sf. Tereza de Liseieux: "Chiar  dacă aş fi comis toate crimele posibile, aş simţi că această multitudine de ofense ar fi doar ca o picătură de apă căzută peste cărbuni încinşi."

Aşadar, atunci când în locul învinovăţirii şi al reprimării (care urmează învinovăţirea pretutindeni, ca un câine credincios), alegem acceptarea şi compasiunea de sine, sub privirea plină de compasiune şi iertare a lui Dumnezeu, deschidem totodată uşa conştientizării şi TRANSFORMĂRII.